(Sursa foto: internet)
Aşa am să îmi încep eu o mai vastă discuţie despre ceea ce numesc eu a fi credinţa...religia de bază a fiecăruia. Asta, pentru că eu deşi sunt botezată ortodox, nu simt a fi a nici unei religii. Eu mă simt a lui Dumnezeu! Mă simt creştină înainte de toate şi, simt că Dumnezeu este oriunde există un suflet care crede cu adevărat în EL, oriunde există un semn al crucii şi o dragoste nemăsurată faţă de oameni şi de tine însuţi!
Dar, despre acestea voi vorbi detaliat în mai multe articole sau poate doar în unul...depinde cum voi simţi mai departe, căci la mine scrisul curge prin suflet şi dacă el nu dă acceptul, nici eu nu am ce scrie.
Era într-o seară a anului 1995. Un an foarte greu pentru mine şi familia mea. Fratele meu cel mijlociu suferise un accident şi toţi eram distruşi. Fiecare făcea faţă în felul lui. Eu, printr-o carte veche de rugăciuni primită de la bunicul înainte de a muri. Era o carte veche, veche, primită de el la un călugăr ortodox de la Mănăstirea Râmeţ, Alba. El acolo se născuse. În Râmeţ. În fiecare seară, îngenuncheam în faţa patului, luam cartea şi mă rugam pentru sănătatea fratelui meu.
Niciodată nu am simţit să mă rog cu faţa la răsărit sau la apus...sau înţelegeţi voi ce doresc să spun. Am simţit însă întotdeauna să mă rog cu faţa spre Sufletul LUI. Când mă rog, o fac cu inima la EL, iar dacă mă rog la EL, EL va fi mereu lângă mine şi mă va auzi. Aşa am făcut şi atunci. Niciodată nu m-am simţit singură când m-am rugat. Mereu am ştiut că Dumneze mi-e alături. Am spus-o însă mereu, o spun şi acum...nu ştiu de ce, deoarece mă simt nevrednică de atâta iubire, înţelegere şi binecuvântare, dar, mă bucur de ea şi o primesc din toata inima.
În seara aceea, după ce am închis cartea, m-am simţit ciudat. Parcă urma să se întâmple ceva, însă nu ştiam ce ar fi putut fi. Mă rugam doar să nu fie vreo premoniţie rea. Nu a fost. A fost ceva ce unii oameni numesc revelaţie, minune, iar alţii...nebunie. Pentru mine însă a fost ceva ce mi-a schimbat total întreaga existenţă. M-am pus în pat şi am adormit. Dintr-o dată însă, am simţit să mă trezesc. Era ca şi cum cineva insista să o fac. Am deschis ochii şi am văzut în cameră pe peretele din faţa patului o lumină mare, iar în mijlocul ei un cap de bărbat, cu ochii albaştri, plin de zâmbet. Prima reacţie a fost să mă speriu. Am verificat dacă dormeam. Bărbatul a zâmbit şi mai larg. Atunci m-am sperait rău de tot. Realizasem că era aievea şi copil fiind şi eu nu am ştiut cum să reacţionez. M-am ascuns cu capul sub plapumă. Când am ieşit de acolo...dispăruse. M-am ridicat din pat în toiul nopţii şi am mers la mama să îi povestesc. A râs de mine şi mi-a sus că probabil am visat. Nu eram sigură că are dreptate, dar fiindcă totul fusese atât de ciudat, am înclinat să îi dau dreptate.
La urma urmei, cine eram eu să mi se arate mie minunea?
M-am dus în cameră, m-am rugat din nou la Domnul şi L-am rugat să îmi stea alături în caz că mai apare bărbatul acela acolo. Aşa, nu îmi va mai fi teamă. Cred că mi-a ascultat rugăciunea, deoarece nu cu mult după ce am adormit, am simţit că cineva mă trage de mânecă şi mă strigă: "Ramona, Ramona, trezeşte-te!". Când m-am trezit, bărbatul acela iar era acolo. Atunci m-am ridicat din pat şi cu gândul la Dumnezeu m-am apropiat de lumină. Era atâta linişte acolo lângă ea, iar privirea aceea emana atât de multă blândeţe încât mi-am dat seama că numai Dumnezeu e capabil de atâta frumuseţe. Mi-a spus să nu mă tem că el a venit ca să îmi spună că trebuie ca în termen de trei zile să mergem neaparat la Prilog să îl vadă pe fratele meu, deoarece este foarte bolnav şi sunt şanse să îl vindece, dara sta doar dacă vom asculta chemarea lui. Apoi, mi-a zâmbit şi a dispărut. Iar am mers la mama. Temătoare, să nu se supere pe mine dar am mers. I-am spus tot. S-a albit şi şi-a făcut cruce. Mi-a spus că mă crede, deoarece îi dăduse o fotografie a fratelui meu unei colege de a sa care la rândul ei o dăduse călugărului Mihai Neamţu!
A doua zi, mama şi tata ne-a îmbarcat pe toţi în maşină şi am pornit spre satul care pe mine mă va marca pe toată viaţa. Când am ajuns acolo, am întrebat un om dacă ştie unde este casa Unchiului Mihai. A zâmbit şi a spus: "toţi ştiu unde este şi şi dumneavostră dacă veţi mai merge puţin, veţi vedea unde este".
Am mers şi la câteva minute, am văzut mulţi oameni, aşezaţi în rând de câte doi, trei pe o stradă. Rândul ajungea de la un capăt de stradă, până la celălalt. Tata parcă pe o stradă lângă. Nu era loc acolo. Apoi, ne-am dat jos din maşină şi ne-am aşezat la rând. Nu ne-am pus la rând bine când o femeie a ieşit din casă şi a strigat: "Familia din Oradea care tocmai a sosit să intre în casă! Mihai vă aşteaptă demult!". Tata era îmbrăcat ofiţer. Nu avusese nici o credinţă clară până atunci. Avea să o aibă şi el din clipa aia.
Am intrat în casă. O casă simplă şi sărăcăcioasă de ţărani. Nimic din afară nu avea să dezvăluie minunea care o locuia. Eram ultima. Inima îmi bătea nebuneşte, dar chipul acela luminos era acolo cu mine. Părea că mă ţine de mână. Ai mei se opriră în uşa camerei. Fraţii mei erau în faţa lor. Eu în spate. Nu vedeam decât pereţii casei, un pat şi o parte dintr-un bărbat bătrân. Femeia a apărut din nou şi ne-a spus să intrăm. Ai mei au intrat şi atunci...venise clipa să rămân înlemnită în prag. Cu ochii în lacrimi şi cu zâmbetul pe faţă. Chipul acela cald şi blând pe care îl visasem era acolo. Pe un pat sărăcăcios, pe nişte aşternuturi de ţară, îmbrăcat în nişte izmene albe şi cu o cămaşă albă, descheiată la gât. Desculţ. I-am observat însă semnele. Semnele Domnului s-ar spune. Pe mâini, pe picioare, pe frunte. Era paralizat. Ţinea mâinile îndoite, gura la fel, dar era luminos şi frumos. Emana sfinţenie, căldură, bunătate. Emana credinţă! Eu cred că o întâlnire cu Mihai Neamţu ar fi "vindecat" de necredinţă orice om.
Părinţii mei s-au aşezat pe patul din faţa lui. Am dat să mă aşez şi eu, dar el a întins mâna care nu era atât de atinsă de pareză şi a bătut uşor cu ea pe pat lângă el. M-am apropiat încet. Cu pioşenie. Apoi, m-am aşezat. Mi-a luat mâna în mâna lui, mi-a dat părul de pe frunte la o parte şi mi-a zâmbit până în inimă! Apoi, mi-a spus: "Tu, stai aici lângă mine! Te-am aşteptat demult!".
M-am încruntat mirată oarecum. Ni se spusese că fiind paralizat are nevoie de traducător. De regulă sora dânsului sau un băiat venit de nu ştiu unde. Eu însă...îl auzeam perfect. Nu îl citeam pe buze. Nu îl deduceam. îl auzeam clar şi frumos. Ştiind ce mi se întâmplă, m-a strâns de mână, mi-a zâmbit din nou alungându-mi orice teamă şi mi-a spus: "Nu te teme copilă...neştiute, dar frumoase sunt căile Lui! Cine ÎL iubeşte pe EL, vorbeşte aceeiaşi limbă! Limba inimii şi a iubirii! ".
De când am intrat acolo, cu doar câteva excepţii, Unchiul Mihai nu mai avea să îşi ia ochii de la mine. Ca şi cum ar fi vrut să îmi spună atât de multe sau să mă ajute să mă curăţ de toate ca să mă umplu de puterea de a putea să le trec pe toate cele ce vor veni în viaţa mea. Am simţit cum ceva din el intra încet în mine. O linişte şi iubire nemăsurată. Niciodată nu m-am simţit ca şi atunci. Iubită deplin. De la primul fir de păr din cap până în adâncul inimii, al oaselor.
După ce ne-am lămurit că lucurile nu stăteau chiar atât de rău cu fratele meu, Unchiul Mihai i-a pus pe ai mei să facă nişte paşi prin cameră şi i-a diagnosticat pe fiecare în bolile lor, dându-le câte o reţetă cu ceaiuri. Fratelui meu cel mic i-a spus: "Ţie îţi plac dulciurile. Chiar şi zahărul gol...Ai grijă la diabet!". Eu am tradus, iar fratele meu a spus: "Eu nu mănânc dulce!". Unchiul Mihai a râs. Cel mai senin şi cristalin râs din lume. Nimic acuzator. Numai dragoste curată. L-a mângâiat pe creştet şi a spus: "Nici nu credeam altfel!". Ai mei au zâmbit.
M-am ridicat şi eu să fac paşii prin cameră, dar m-a tras de mână înapoi şi mi-a spus: "Tu nu, fata mea!". Şi m-a privit adânc în ochi. Devenise o fântână, iar eu am înţeles că boala mea avea să vie. Nu era trupească. Nu se putea vindeca decât prin...iubire. Aveam să înţeleg că boala mea de acum începea. Era viaţa. O viaţă bolnavă de dureri, de tristeţi, de trădări, de goluri, de frig, de teamă. Dar am înţeles că boala aceasta nu se va vindeca niciodată dacă ea însăşi nu va deveni un dar pentru alţii. Am înţeles asta privindu-l şi ascultându-l în inima mea!
Unchiul Mihai, a fost primul şi ultimul meu duhovnic. El a vorbit direct inimii mele şi a învăţat-o că adevarata cale în viaţă către Dumnezeu alături de credinţă este iubirea, iar iubirea trăieşte în noi. Că adevăraţii credincioşi sunt aceia care înţeleg că Dumnezeu ne iubeşte indiferent cum am fi şi că drumul către EL se face prin noi! Că tot ceea ce trebuie să facem în viaţă ca să merităm să ne uităm la faţa LUI este să trăim viaţa frumos, în armonie cu noi, cu cei de lângă noi, să ajutăm, să respectăm legile omeniei...căci ele sunt ale LUI şi să încercăm ca la sfârşitul vieţii palatul să fie inima noastră.
Am lăcrimat şi el m-a sărutat pe frunte. Nu aveam să îl mai revăd vreodată aşa. Altfel, l-am revăzut de multe ori. De fiecare dată când mi-a fost greu.
Asta a fost prima întâlnire a mea cu Dumnezeu! Altfel decât prin rugăciune.
